Am atras tot soarele de pe cer,
Într-o zi de Toamnă, plină de un ger,
Eu ce sunt ... un fel de înger,
M-a cuprins dorinţa, de-a fi mesager.
Al cui? Bineînţeles al Soarelui!
Totul era învăluit în mister,
Mă lăsa-i pierdută în razele lui,
Blânde şi călduţe de pe cer.
Îmi zise: că-şi ia o mică vacanţă,
În căldura mare de la suprafaţă,
Cum vine Iarna şi ne încalţă,
Cu cizme albe ca de gheaţă.
Iar eu plec în ţări îndepărtate,
Pe la Ecuador şi prin alte state,
Şi-n Primăvară când voi reveni,
C-un dor nebun, eu, vă voi privi.
Puterea mea e cu mult mai mare,
Voi copiii mei, mă căuţaţi cu ardoare,
În zilele cu ger cumplit ce greu se
risip,
Şi-atunci când voi staţi pe caldul
nisip.
Când razele mele vă încălzesc prea
tare,
Prin codru vă aflaţi în poiană la
răcoare,
Că omu-i plăpând se fereşte şi de-un
vânt,
Şi de ploaia ce-ţi hrăneşte al tău
pământ.
Din raze se coboară lumina pe pământ,
Ea se lasă pe cicoare, spus-am un
cuvânt,
Şi pe-o rază-a lunii pline activând un
scut,
De stele căzătoare, n-au căzut, nu s-a
putut.
Prin munţii-nalţi, bradul urcă prin
Carpaţi,
Să ajungă pân’ la mine pentru-a face lanţ,
Şi un car de stele vi-i se-arată să
dansaţi,
Un cer luminat în noapte să vă
minunaţi.
Ziua-ncepe, e lumină-n zori, razele
trimit spre voi,
Floarea nopţii iar se-nchide în
frumoasa stelelor,
Un parfum se-nalţă iară şi pe timpul
unei ploi,
Un pământ e mândru tare de mireasma
florilor!
SUZI MIREA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu