Undeva în depărtare,
O siluetă de coană
mare;
Dădu ea să se aplece,
După nepotul care-o
şi întrece.
La alergat se puse
din nou,
Coana mare strigă
într-un ecou:
– Nu te duce la
fântână,
Că apa nu e prea
bună!
Stai aici la topogan,
Să aluneci şi un an,
Pantalonii
zdrenţuiţi,
Parcă-i culmea
învechiţi!
Du-te sări şi în
nisip!
Ia lopata şi găleata,
Jocul de acum e gata,
N-ai astâmpăr, chip!
În grădină te-ai ascuns,
Pe sub lujeri de floare rară,
Am strigat la tine, iară,
Te-am găsit la crinul plâns.
Ai fi vrut să se desfacă,
Dar e umbră, şi n-a-nflorit,
Poate mâine o să treacă,
Soarele din răsărit.
O iubire nu-i ca alta,
De o floare naturală,
Mama ta este unealta,
Grija ta nu e banală.
Să o mângâi, s-o-ngrijeşti,
Cum şi tu vrei să creşti,
Doar şi stele pe pământ,
Crinii-n soare cei ce sunt.
Florile pe la amiază?
Cupele se distanţează,
Din dulcea-i mireasmă,
O petală se destramă!
Dar nepotul le adună,
De la bunica din poală,
La uscat să le pună,
În ierbarul de la şcoală.
O, bunică! - tu, să mă creşti!
De puru’ crin să-ţi aminteşti!
Acum, voinic cel mic, tu eşti
Mâine, doar vor fi poveşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu